Deviant Login Shop  Join deviantART for FREE Take the Tour
×

More from deviantART



Details

Submitted on
May 1, 2010
File Size
25.0 KB
Link
Thumb

Stats

Views
687
Favourites
6 (who?)
Comments
18
Downloads
4
×
Frumoasa adormită

Aceasta nu este o poveste despre Frumoasa din Pădurea Adormită, aşa cum ar purtea părea. Diferenţele sunt destule, dar prima dintre ele este la nivel (sintactico) morfologic... Dacă în Frumoasa din Pădurea Adormită avem de-a face cu subiect exprimat prin substantiv comun căruia i se atribuie diverse atribute substantivale şi care la rândul lor au parte de atribute adjectivale, aici este vorba despre un subiect exprimat printr-un substantiv derivat din participiu, căruia i se atribuie un minunat atribut adjectival ce preia articolul hotărât al substantivului pe care îl determină... sau aşa ceva. Cu alte cuvinte, în povestea asta, adormita e frumoasă, nu frumoasa – adormită.

* * *

A fost odată ca niciodată, deşi şi dacă n-ar fi, probabil s-ar povesti oricum, o împărăţie îndepărtată, care avea, aşa cum este de aşteptat, un împărat şi o împărăteasă ce nu puteau avea copii.

(Între noi fie vorba, această sterilitate incomodă nu este atât de surprinzătoare, având în vedere profilul psihologic şi social al persoanelor despre care vorbim: oameni extrem de importanţi, cu responsabilităţi imense, cu cariere solicitante şi stresante, a căror viaţă se desfăşoară sub lupa mass-media şi în atenţia până şi a celui mai neînsemnat cetăţean, ca să nu mai vorbim de presiunea exercitată asupra lor de necesitatea continuităţii tronului, care cere în mod expres un moştenitor de parte bărbătească...)

Ei, şi uite-aşa, într-o zi împăratul, sătul şi plictisit de leacurile pe care i le tot scorneau medicii de la Curte, a dat sfară-n ţară să se adune la palat toţi bătrânii hâtri din împărăţie, doar-doar unul dintre ei ar avea ştiinţă de un leac adevărat... Aşa s-a făcut, precum a poruncit, iar de atunci, timp de şapte săptămâni lungi, aproape că nu a pus geană pe geană ascultând pe fiecare bătrân în parte. În ultima dimineaţă a celei de-a şaptea săptămâni, când era cât pe-aci să adoarmă pe tron, un bătrân cu ochiul stâng din sticlă verzuie a îngenuncheat în faţa lui şi-a zis:

„Mărite stăpâne, este la mare depărtare de aici, la capătul împărăţiei tale, o pădure deasă, şi-n pădurea aceea deasă este o fântână secată şi în fântâna secată locuieşte o zgipţuroaică. Zgripţuroaica este atât de rea şi de otrăvită, că numai ce priveşte la un animal sau la un copac şi îi ia rodul. Poate să usuce lanuri sau păduri întregi, să sece lacuri sau să doboare păsări din zbor numai cu uitătura. Dar fântâna în care trăieşte şi pe care tot ea a secat-o, avea darul de a da rod oricui bea din ea. Dacă Măria Ta reuşeşte să se coboare în fântână când zgripţuroaica doarme şi să fure numai şi cât un vârf de unghie din muşchiul care creşte înăuntru, atunci să ştii că fiertura făcută din muşchiul acela o să îţi aducă pruncul râvnit."

Însă împăratul nu mai era tânăr şi nici n-ar fi fost înţelept să plece într-o călătorie atât de primejdioasă când tronul încă nu avea moştenitor, aşa că a făcut ce fac toţi împăraţii în astfel de împrejurări: a mai dat o dată sfară-n ţară, de data asta după războinici şi voinici, care să fie răsplătiţi fără măsură pentru reuşita lor sau care să-şi dea duhul încercând.

Au trecut aşa luni bune, pentru că voinicii plecau şi nu se mai întorceau, dar, într-o zi, unul dintre ei se întoarse învingător. Mare a mai fost bucuria la palat în acea zi şi medicii cei mai iscusiţi au fost chemaţi să facă fiertura miraculoasă, sub ameninţarea că dacă irosesc cumva ingredientul preţios, unde le stau picioarele, le va sta şi capul.

Când a fost gata, împăratul şi împărateasa s-au retras emoţionaţi în apartamentele lor şi au băut-o pe nerăsuflate.

Iar minunea s-a întâmplat, deşi, din cauza nerăbdării împăratului, medicii şi bătrânul cu ochiul de sticlă au fost la un pas de a-şi vedea degetele de la picioare foarte îndeaproape...

Ziua când li s-a născut pruncul mult-aşteptat a fost una de mare sărbătoare în împărăţie, chiar dacă acesta s-a dovedit a fi o fetiţă şi nicidecum băiatul voinic pe care şi-l doreau cu toţii. Însă mica prinţesă era sănătoasă şi nespus de frumoasă, se născuse cu un păr blond şi moale ca un puf şi avea deja doi dinţi de lapte. Mulţi dintre curteni, când au văzut cât e de frumoasă şi mai ales când i-au văzut ochii verzi şi arzători, şi-au scuipat în sân şi s-au gândit că sigur e vrăjitorie la mijloc şi că zgripţuroaica o fi lăsat dinadins voinicul să scape, trimiţându-l la palat cu vreo sămânţă necurată. Dar s-a dovedit mult mai curând decât se aştepta oricine că nu era aşa.

Sărbătoarea în cinstea micii prinţese dura deja de trei zile şi trei nopţi când, în a patra zi, cerul s-a întunecat deodată şi s-a pornit un vând năprasnic, care smulgea acoperişurile de pe case şi copacii din rădăcini. Din celălalt capăt al împărăţiei venea, cu o falcă-n cer şi una-n pământ, tocmai zgripţuroaica. Doicile şi străjerii au fugit laolaltă cu tot poporul şi s-au adăpostit cum au nimerit, împărăteasa a luat copila din leagăn şi s-a ascuns în spatele tronului; numai împăratul a rămas hotârât în picioare, cu sabia scoasă, s-o înfrunte. Zgripţuroaica l-a privit rânjind şi-a zis:

„Nici o armată întreagă, înarmată până-n dinţi, nu m-ar putea înfrânge, d-apoi un bătrân cu sabia ruginită de când n-a mai scos-o din teacă! Dar n-o să ai nevoie de ea. Nu am venit să fac vărsare de sânge, nu ar fi o pedeapsă demnă de aşa înalte feţe împărăteşti... Şi cum disperarea trebuie că v-a împins să furaţi tocmai de la mine... am un plan mult mai bun." Rânjetul i se lăţea pe măsură ce vorbea. „Trebuie că vi s-a născut o copilă neasemuit de frumoasă, nici nu se putea naşte altceva din fântâna fermecată..." Rânjetul i-a dispărut brusc de pe faţa schimonosită, vântul s-a înteţit până-ntr-acolo încât aproape nu se mai vedea nimic nici la o palmă depărtare, numai vocea zgripţuroaicei a continuat să se audă, ca un tunet: „Alţi urmaşi nu veţi avea, deşi şi voi şi copila o să aveţi viaţă lungă şi îndestulată. Vă blestem să nu aveţi parte de copila asta fermecată câte zile o avea! Să se pocească şi să se urâţească, să fie înceată şi să strice tot ce atinge, să tune şi să fulgere cât e ziua de lungă! Aşa am zis şi aşa se va face!"

Cu ecoul blestemului încă sunând în toate urechile din împărăţie, zgripţuroaica se făcu nevăzută ca şi cum nici n-ar fi fost, şi probabil că ar fi crezut cu toţii că nici n-a fost cu adevărat, dacă nu ar fi lăsat în urmă atâta prăpăd.

Nu a mai trecut mult şi s-au şi împrăştiat zvonuri despre prinţesa blestemată în toată împărăţia şi, ceea era cel mai rău, totul era adevărat.

De cum se făcuse zgripţuroaica nevăzută şi se aşezase praful, împărăteasa scoase un ţipăt ascuţit, mai să scape copila din braţe. Mica prinţesă se şi înnegrise la faţă şi se pocise, părul ei blond ca un puf căzuse tot şi îi crescuseră în loc smocuri răzleţe, roşcate şi aspre ca o blană de vulpe turbată, ochii verzi, arzători, s-au făcut negri ca tăciunele şi mai că te ardeau dacă te priveau fix. Mai târziu, câteva din doicile ei, care întârziaseră cumva să-i aducă laptele sau îl înfierbântaseră prea tare, au povestit cum le-a betegit de mâini sau de picioare numai cu o privire şi cum acum le târau uscate după ele, blestemându-şi, cu voce tare, zilele şi, mai în şoaptă, pe copila spurcată a zgripţuroaicei - căci aşa ajunsese să fie cunoscută în împărăţie.

Mare amar mai sufereau împăratul şi împărăteasa... Ceea ce fusese bucuria sufletului şi a ochilor întregii împărăţii, se transformase cât ai clipi într-un blestem ce nu era chip să-l ridice careva. Degeaba a chemat împăratul toate babele făcătoare de farmece, toate ţigăncile ghicitoare în bobi, toate moaşele ştiutoare de descântece şi toţi înţelepţii din toate colţurile împărăţiei şi din 7 ţinuturi de jur-împrejur. Pe măsură ce creştea, prinţesa se făcea şi mai urâtă şi mai rea. De cum învăţase să vorbească, arunca numai blesteme şi ocări în stânga şi-n dreapta, bătea doicile şi le smulgea părul din cap când încercau s-o îmbăieze sau s-o pieptene.

Împăratul şi împărăteasa erau cumplit de deznădăjduiţi, mai ales că, dacă blestemul zgripţuroaicei se adeverea până la capăt, prinţesa asta pocită şi rea avea să moştenească singură împărăţia şi avea s-o ducă de râpă. Degeaba au încercat tot felul de şiretlicuri ca vreun împărat sau măcar vreo viţă nobilă dintr-un ţinut îndepărtat, necunoscând blestemul, să le promită fiul în căsătorie, în schimbul stăpânirii întregii împărăţii. Degeaba au încercat apoi să cumpere vreo căsătorie salvatoare cu promisiunea de averi de neimaginat – vestea despre prinţesa blestemată se răspândise ca vântul în toate colţurile lumii şi nimeni nu dorea să se înrudească cu ea, nici în ruptul capului şi nici pentru toate măririle din lume.

Aşa au trecut anii. Prinţesa crescuse şi era acum mai afurisită ca oricând şi cum nicio doică nu se mai încumeta să-i treacă pragul, chiar şi ameninţată că i se va tăia capul dacă nu se supune, împăratul pusese s-o servească numai bătrâne surde şi aproape oarbe. Ca s-o ţină departe de supuşii înspăimântaţi, mai poruncise să se construiască un turn înalt în spatele palatului şi s-o ţină acolo ferecată, dar cu toate cele trebuincioase, cum i se cuvine oricărei fiice de împărat.

Într-o zi însă la palat s-a înfăţişat din nou voinicul care, cu ani în urmă, se întorsese victorios din fântâna zgripţuroaicei. Şi nu era singur, ci însoţit de un băieţandru atât de mândru şi de frumos încât te lăsa fără grai. Iată ce i-a spus împăratului:

„Mărite stăpâne, iertată să-mi fie îndrăzneala, cu capul plecat  vin în faţa Măriei Tale să-mi mărturisesc un păcat ce l-am făcut acum mulţi ani... şi deşi Măria Ta ar fi îndreptăţit să-mi taie capul pentru aşa faptă, sper să te milostiveşti de mine când vei afla că tocmai în păcatul meu poate sta alinarea durerii tale şi salvarea împărăţiei..."

Împăratul s-a îndreptat de spate şi l-a îndemnat să vorbească mai departe.

„Când am pornit să aduc Măriei Tale leacul mult-râvnit, nu aş fi reuşit şi probabil mi-aş fi găsit şi eu moartea, ca toţi ceilalţi dinaintea mea, dacă nu m-ar fi mânat aceeaşi durere ce te împovăra şi pe Măria Ta... De ani întregi ne doream eu şi nevasta mea un prunc şi acesta nu mai sosea... Ne pierdusem speranţa şi ne obişnuisem cu gândul că n-o să aibă cine să ne aline bătrâneţile... Dar când m-am văzut ieşit cu bine din fântână şi scăpat de zgripţuroaică, am ştiut că luasem îndeajuns leac, aşa că am dus câteva fire acasă la nevasta mea... În aceeaşi zi cu prinţesa, ni s-a născut şi nouă un băieţel de care zgripţuroaica n-a aflat şi iată-l astăzi, Mărite stăpâne, în faţa ta... Nu te mânia încă şi ascultă: născut din fântâna fermecată, el nu poate să dea rodul înapoi celor neroditoare, dar poate să vindece cu privirea şi să descânte ca nimeni altul... şi poate asta va fi de ajutor."

Apoi vorbi şi băiatul:

„Măria Ta, de izbăvit prinţesa de blestem, nu pot, pentru că zgripţuroaica este mult prea afurisită ca să-i rupă cineva mrejele, dar cum eram deja născut de trei zile când a rostit blestemul, mi-l amintesc vorbă cu vorbă şi cred că pot descânta prinţesa pentru a îndulci amarul împărăţiei... şi dacă n-oi reuşi, unde-mi stau picioarele, să-mi stea şi capul, pentru că nu merit să fac umbră pământului!"

S-a foit o vreme împăratul pe tron, pentru că nu ştia dacă să fie mânios de aşa trădare sau fericit că mai există o speranţă, căci într-adevăr, dacă cineva mai putea să zădărnicească blestemul, atunci numai acest băiat născut tot din fântâna fermecată putea să fie. Într-un sfârşit, înmuiat de amărăciunea îndurată atâţia ani, dădu poruncă să fie dus băieţandrul la prinţesă, iar tatăl lui să-i dispară din faţa ochilor, dar să fie cruţat de pedeapsă, oricât l-ar pizmui pentru pruncul ce pentru el fusese binecuvântare, nu blestem.

Ajuns la uşa prinţesei, unde îl lăsaseră, înspăimântaţi, străjerii, în capul băiatului sunau din nou şi din nou cuvintele blestemului: „Să se pocească şi să se urâţească, să fie înceată şi să strice tot ce atinge, să tune şi să fulgere... cât e ziua de lungă". Băiatul spera să fie aşa cum gândea el şi prinţesa să fie blestemată numai cât e soarele pe cer, iar noaptea să fie din nou copila fermecată, zămislită din fântână, aşa că aşteptă să se înnopteze şi păşi înăuntru...

... În camera din turn, pe un pat larg cu baldachin, stătea întinsă, adormită, cea mai frumoasă făptură pe care o văzuse vreodată băiatul. Chipul adormit emana atâta blândeţe şi seninătate, că aproape strălucea sub razele lunii, iar părul roşcat era tot numai rotocoale şi îi stătea mândru ca o coroană. Băiatul s-a îndrăgostit pe loc şi mai că şi-a dat duhul încercând s-o trezească din somnul ei fermecat. Dar prinţesa nu se trezea şi nici măcar nu tresărea la strigătele băiatului, de parcă ar fi fost surdă. Nopţi la rând a tot încercat băiatul nostru s-o trezească, fără izbândă. Ziua adormea în pragul uşii ei, ascultând-o cu lacrimi în ochi cum trântea şi afurisea, iar noaptea încerca din nou, cu toate descântecele şi fierturile care-i veneau în minte, doar-doar ar face-o să deschidă ochii.

Se făcuse străveziu de atâtea lacrimi şi de nemâncare când, într-una din nopţi, se lăsă păgubaş şi adormi lângă patul prinţesei, dorindu-şi să vină zorii mai repede ca împăratul să-i taie capul şi să se termine cu toate. Numai că, tocmai atunci, îi veni un vis tare straniu, un descântec la care nu se mai gândise până atunci. Sări imediat din somn şi, cum nu mai era mult până-n zori, se grăbi să spună descântecul visat la căpătâiul prinţesei. La început nu se întâmplă nimic şi băiatul aproape crezu că a dat greş din nou, dar când tocmai se pregătea să plece fără să mai privească înapoi, se auzi de afară cântecul unei privighetori. Prinţesa începu şi ea să se foiască în aşternuturi, băiatul tresări şi se întoarse plin de speranţă s-o privească. Prinţesa se foi ce se foi, apoi se ridică din pat, merse până la fereastră şi începu şi ea să cânte, cu o voce dulce şi mângâioasă cum nu se mai auzise în împărăţie. Băiatul, nebun de fericire, se aruncă la picioarele ei şi începu să-i povestească toate câte se întâmplaseră şi cât suferiseră cu toţii, dar cum, de-acum înaite, totul se va lumina şi vor avea cu toţii parte de pace şi fericire. Însă cum prinţesa nu se oprea din cântat şi nici nu rostea vreun cuvânt, băiatul ridică privirea către ea şi ceea ce văzu îl lăsă mut de uimire: prinţesa cânta, dar ochii îi avea tot închişi şi părea că tot mai doarme, chiar dacă putea umbla... Slăbit de toate încercările zadarnice, băiatul leşină pe loc şi pică într-un somn adânc ce dură şapte zile şi şapte nopţi.

Când se trezi în sfârşit, în cea de-a opta zi, către seară, nu-i fu atât de mare mirarea să afle că, ajuns la capătul răbdării, împăratul poruncise să fie închis în temniţă şi adus dinaintea lui când şi-o veni în simţiri, dar numai pentru a-l osândi cu gura lui la moarte. Prăvălit la picioarele împăratului, băiatul, cu lacrimi în ochi, îi povesti cât de mult încercase s-o izbăvească pe prinţesă de blestem, cum avusese dreptate să creadă că pe timp de noapte prinţesa e la fel de frumoasă şi de gingaşă ca atunci când s-a născut, cum s-a îndrăgostit nebuneşte de ea şi cum, cu toate descântecele lui, nu reuşise decât s-o facă să umble în somn... merita să moară, merita pentru dăduse că greş şi nu reuşise să-şi salveze iubirea...

Auzind acestea, împărăteasa, care era şi ea de faţă, s-a înduioşat şi s-a rugat de împărat să-l cruţe pe bietul băiat, apoi, cu un ultim licăr de speranţă, a spus:

„Îndată se lasă seara. Hai să mergem s-o vedem pe fiica noastră, poate că s-a petrecut totuşi o minune..."

Şi au mers.

Pe prinţesă au găsit-o aşa cum spusese băiatul, cu ochii închişi, dar era neasemuit de frumoasă şi, poate că asta era minunea, nu mai stătea întinsă în pat, ci şedea cântând pe laviţa de la fereastră şi împletea. Împăratul şi împărăteasa au rămas uimiţi, neştiind ce să creadă. Au stat în camera fetei până-n zori, ca s-o asculte şi s-o privească, şi aproape că nu le-a venit să creadă câte lucruri minunate puteau să-i iasă din mâini şi pe gură, chiar dacă ochii îi avea închişi şi nu părea să răspundă dacă încercai să-i vorbeşti. Au urmat încă şi alte nopţi după aceea, când ori împăratul, ori împărăteasa veneau s-o privească împletind sau pictând şi ascultau vorbele de duh pe care le rostea atunci când nu cânta cu privighetorile. Încetul cu încetul, vestea despre frumoasa adormită s-a împrăştiat, mai întâi la palat, apoi în toată împărăţia şi chiar mai departe, şi veneau oameni de peste tot s-o privească, să-i povestească necazurile, apoi să-i asculte vorbele de duh şi să tragă învăţături din ele. În curând, prinţi şi împăraţi din toate colţurile lumii au început să trimită soli care o cereau în căsătorie pe prinţesa fermecată, iar când împăratul - tatăl ei, îi avertiza că în timpul zilei este tot la fel de pocită şi de afurisită ca şi până atunci, i se răspundea că nu are nicio importanţă şi că fie şi numai o noapte în aceeaşi încăpere cu ea face cât toate zilele afurisite din lume.

Cu timpul, împăratul s-a mai luminat şi parcă i-a mai venit inima la loc. Nu mai suferea de grija împărăţiei, pentru că acum fiica lui avea atâţia pretendenţi, de nu mai prididea cu numărătoarea. S-a hotărât, până la urmă, că cel mai bine ar fi s-o mărite cu împăratul vecin, văduv şi fără urmaşi, cu care căzuse chiar la învoială să-şi unească şi împărăţiile sub stăpânirea unicului moştenitor mult-aşteptat.

Dar împărăteasa ofta şi ofta, până ce, într-o bună zi, nu-şi mai putu ascunde supărarea şi îi spuse soţului ei:

„Iubite împărate, mare păcat săvârşeşti dacă o dai pe fiica noastră după împăratul vecin şi iată de ce: uiţi că ai aruncat în temniţă, nevinovat până la urmă, pe băiatul acela mândru şi fermecat la rândul lui, care o iubeşte pe fata noastră şi care singur, prin iubirea ce i-o poartă, a reuşit să îndulcească blestemul pentru noi toţi! Te rog numai ca, în înţelepciunea ta, să mai cugeţi o dată de faci bine ce faci..."

Împăratul se încruntă la aşa vorbe şi căzu pe gânduri. Petrecu noaptea întreagă în camera din turn, ascultând-o pe prinţesă, iar a doua zi de dimineaţă porunci aşa:

„Împărăteasa mi-a luminat gândurile! Fiica noastră se va căsători cu nimeni altul decât cel care ne-a redat-o privirilor prin dragostea ce-i poartă! Aduce-ţi-l în faţa mea pentru a-i da binecuvântarea şi aduce-ţi-i şi pe părinţii lui, să-i cinstim cum se cuvine!"

În aceeaşi noapte a avut loc o nuntă ca-n poveşti, la care a luat parte întreaga împărăţie şi care a durat, ca orice nuntă împărătească, trei zile şi trei nopţi.

Băiatul fermecat, zămislit din fântână, şi frumoasa adormită au trăit o viaţă lungă şi, chiar dacă frumoasa era frumoasă numai adormită, tot a fost una dintre cele mai iubite împărătese din toate timpurile. Împărăţia era pe mâini bune deocamdată, iar ce-a mai urmat... asta este o altă poveste...



sfârşit
o poveste cel putin ciudata, pe care Freud ar fi fericit s-o interpreteze rastalmacit...







"Ferice de cei ce nu au auzit de Freud"?
Add a Comment:
 
:iconava-art-ro:
hei imi amintesc de povestea asta! poke :) :poke:
Reply
:iconghilimei:
daaaa, dar oare e un lucru bun sau rau? :giggle:
Reply
:iconava-art-ro:
eu zic ca e bun! (de fapt mai sint citeva comentarii de bine, deci... :D)
Reply
:iconomulrosu99:
omulrosu99 May 2, 2010
:) de abia astept sa te intorci de la tara
Reply
:iconghilimei:
m-am intors.
Reply
:iconcooties-galore:
Ar fi interesanta o poveste inspirata din intamplarile intamplate in Imparatia la care se ajunge cu autobuzul 385...=p
Reply
:iconghilimei:
sunt curioasa ce poveste ai scrie tu despre intamplarile alea...
Reply
:iconcooties-galore:
eu? eu sunt scriitor complet ratat si-apai eu nu am mers in Imparatie...
Reply
:iconghilimei:
chiar nu stiu ce povesti crezi ca s-ar putea face... eu n-as vrea sa citesc asa povesti...
Reply
:iconcooties-galore:
:giggle: domnule, eu le-am ascultat la vremea potrivita cu mare interes!
povestile despre domnisorul coleg moale...spre exemplu!
Reply
Add a Comment: